S-a trecut apoi, la analiza credinţelor religioase şi a naţionalităţilor acestor 52 oameni de ştiinţă. Dintre aceştia, 26 erau protestanţi, iar 26 catolici. Din punct de vedere a naţionalităţii, 15 dintre ei erau englezi, 9 francezi, 8 italieni, 7 germani, iar restul alte naţionalităţi (olandez, danez, flamand, polonez şi suedez). Din toţi 52, doar unul era sceptic (Edmund Halley), iar celălalt (Paracelsus) era panteist. Ceilalţi 50 erau creştini, dintre care cel puţin 30 dintre ei erau creştini absolut zeloşi.

Unde sunt ateiştii? De ce atunci se spune că creştinismul s-a opus dezvoltării ştiinţei, când ştiinţa modernă a fost creaţia unor creştini devotaţi? Nu cumva am fost minţiţi? Iată un studiu care ar trebuie să ne pună pe gânduri.

Temperaturi mai scăzute acum 4 miliarde de ani?

De-a lungul vieţii Soarelui, reacţiile nucleare ar produce, conform teoriei mai sus menţionate, schimbări graduale în compoziţia miezului Soarelui, şi astfel modificând structura fizică totală a Soarelui. Datorită acestui proces, Soarele ar deveni din ce în ce mai strălucitor, odată cu trecerea timpului. Astfel, dacă Soarele are într-adevăr 4,6 miliarde de ani vechime, atunci el ar trebui să strălucească acum cu peste 40% mai mult decât în urmă cu peste 4 miliarde de ani.

Tot ştiinţa modernă ne mai învaţă că viaţa pe Pământ ar fi apărut acum circa 3,8 miliarde de ani în urmă. În acel moment, Soarele ar fi trebuit să strălucească cu 25% mai puţin decât acum. Aceasta înseamnă că şi temperaturile ar fi fost mult mai scăzute decât în prezent, ceea ce ar reprezenta o problemă în privinţa evoluţiei vieţii pe Pământ. Ne-am aştepta, conform acestei teorii, ca temperatura pe Pământ să crească de-a lungul celor peste 4 miliarde de ani. Dar, surpriză! Marea majoritate a biologilor şi geologilor consideră că Pământul a cunoscut o temperatură medie constantă în ultimii 4,6 miliarde de ani, poate chiar mai ridicată la începutul acestei perioade. Problema aceasta – cea a creşterii luminozităţii Soarelui, dar păstrarea unei temperaturi constante – se numeşte “paradoxul Soarelui timpuriu”.

La începutul vieţii pe Pământ, acesta era deja îngheţat!

Dar cât de mare este această problemă? Se poate face un simplu calcul presupunând că, de-a lungul timpului, nu au existat modificări în ceea ce priveşte reflectivitatea Pământului sau abilitatea Pământului de a iradia căldură. Deşi această abordare nu este chiar realistă, totuşi este utilă pentru a ilustra problema. Plecând de la aceste presupuneri, găsim faptul că o creştere cu 25% a luminozităţii solare, ar creşte temperatura medie a Pământului cu circa 18 grade. Din moment ce în prezent, temperatura Pământului este de circa 15 grade, aceasta înseamnă că, acum 3,8 miliarde de ani în urmă, la începutul vieţii pe Pământ, exista o temperatură medie de -3 grade, deci sub limita de îngheţ. Astfel că, la începutul apariţiei vieţii pe Pământ, acesta ar fi fost deja îngheţat.

Cum ar putea un Pământ acoperit cu gheaţă să devină mai cald, atât timp cât gheaţa reflectă căldura Soarelui?

Chiar şi cu o mare parte din Pământ îngheţat, totuşi unele zone tropicale de pe Pământ n-ar fi fost îngheţate. Cei care cred în teoria evoluţiei argumentează faptul că viaţa s-a dezvoltat în zonele mai călduroase, şi aşa a fost, până când Pământul s-ar fi încălzit tot. Chiar şi aşa, există două probleme:

1) Mulţi geologi insistă în a declara că de-a lungul celor 3,8 miliarde de ani, temperatura medie pe Pământ nu s-a schimbat prea mult.

2) Dacă Pământul ar fi fost acoperit în mare parte cu gheaţă, atunci temperaturile medii ar fi fost cu mult mai mici decât -3 grade. Stratul mare de gheaţă ar fi crescut reflectivitatea Pământului, reducând astfel căldura absorbită de Soare. Aceasta este, de fapt, o problemă comună cu multiplele ere de gheaţă din istorie, despre care ni se tot vorbeşte, căci mai multă gheaţă înseamnă mai puţină căldură absorbită, şi astfel o dificultate mai mare în întoarcerea către un climat mai cald.

Paradoxul, explicat prin gazele cu efect de seră

Cum au încercat oamenii de ştiinţă să rezolve acest paradox? Mulţi cred că în atmosfera timpurie a Pământului ar fi existat mai multe gaze cu efect de seră decât în atmosfera actuală. Acestea ar fi menţinut Pământul încălzit, în ciuda faptului că Soarele ar fi fost mai puţin luminos în acele vremuri. Odată ce Soarele a crescut în luminozitate, cantitatea de gaze cu efect de seră ar fi descrescut proporţional cu creşterea luminozităţii. Cu alte cuvinte, odată ce Soarele a evoluat, şi atmosfera Pământului s-a modificat, pentru “a ţine pasul” cu luminozitatea solară crescută. Evoluţia vieţii se presupune că a avut un rol în această evoluţie a atmosferei.

Desigur, această evoluţie a atmosferei Pământului ar fi necesitat un act foarte delicat de echilibrare. Orice deviaţie prelungită de la acest echilibru ar fi dus la o încălzire sau răcire catastrofală, din care Pământul nu şi-ar mai fi putut reveni niciodată. Exemplele cele mai concludente sunt date de planetele Venus şi Marte.

Oamenii de ştiinţă cred că apropierea mai mare a lui Venus faţă de Soare, i-ar fi oferit acestei planete o temperatură iniţială mai mare decât cea a Pământului, ducând în final la un devastator efect de încălzire datorat gazelor de seră. Drept rezultat, planeta Venus de astăzi are cea mai ridicată temperatură de pe suprafaţa sa din tot sistemul solar.

“Paradoxul Soarelui tânăr” nu mai poate fi explicat în cazul planetei Marte

Pe de altă parte, Marte este astăzi o planetă foarte rece, dar există dovezi că pe această planetă a existat la un moment dat apă lichidă, ceea ce înseamnă că planeta a fost mult mai caldă. Şi oamenii de ştiinţă spun că acest lucru s-a întâmplat în urmă cu 3,8 miliarde de ani. Totuşi, atunci Soarele era cu 25% mai puţin strălucitor decât acum. Astfel, “paradoxul Soarelui tânăr” oferă o problemă foarte mare pentru planeta Marte: cum putea ca această planetă să fie mai caldă decât acum, atunci când Soarele era mai puţin strălucitor?

Cu asemenea rezultate dezastruoase pentru planetele din vecinătatea noastră, cum a reuşit Pământul să evite o soartă similară? Cum a reuşit ca Pământul să se descurce atât de bine? Una din posibilităţi ar fi aceea a hazardului. Procesele geologice şi biologice au îndepărtat gazele cu efect de seră în aceeaşi rată medie cu luminozitatea solară crescută. Dar care ar fi fost posibilitatea ca totul să fie doar întâmplător?

Este Pământul un organism viu?

Întrucât această evoluţie este atât de improbabilă, unii au sugerat că biosfera Pământului se comportă asemenea unui gigant organism viu. Această idee, propusă de omul de ştiinţă James Lovelock, a pornit de la ipoteza Gaia, zeiţa Pământului din vechime şi ea a fost respinsă de marea majoritate a oamenilor de ştiinţă, având prea multe implicaţii teologice.

Paradoxul Soarelui tânăr, explicat prin faptul că Soarele este chiar tânăr!

Mai există însă şi o altă soluţie, prea puţin luată în seamă. Aceasta ar fi ca Soarele să aibă doar câteva mii de ani vechime, şi nu miliarde. În acest caz, n-ar fi niciun paradox de explicat, întrucât Soarele, în câteva mii de ani, ar fi crescut extrem de puţin în luminozitate.

Şi în plus, cum s-a ajuns la această cifră de 4,6 miliarde de ani? Cine garantează 100% că Soarele are doar 4,6 miliarde de ani? Nu există nicio posibilitate de a măsura exact vârsta Soarelui. Aşa că nu trebuie să credem tot ce ne spun oamenii de ştiinţă…

Să încercăm şi câteva explicaţii:

Voi ce versiune aţi alege?

Creatura a fost văzută de mai mulţi oameni, care însă s-au ferit să facă plângeri la Poliţie, pentru a nu fi consideraţi bolnavi mintali. Cu excepţia unui poliţist şi a unui învăţător care au făcut cercetări al acestui straniu fenomen, alţi oameni implicaţi au refuzat să-şi dea publicităţii identităţile.

Cât priveşte omul atacat de balaur, se pare că acesta a fost lovit în stomac, putându-i-se vedea rănile, relatează un martor, ce crede că rănile de pe burtă aveau semnele ghearelor unui animal. Martorul a mai declarat că victima a fost atacată prin surpriză, pe la spate, de către un uriaş animal cu aripi.

Ofiţerul de poliţie Miguel Negron a declarat că acum două luni, în timp ce survola zona cu pricină împreună cu un coleg, a auzit bătăile unor aripi puternice ale unei creaturi care se propulsa în sus de pe acoperişul unei mori. Poliţistul Negron a mai declarat că unii oameni îl descriu pe acest balaur ca fiind o pasăre foarte mare, ce emite un miros puternic de sulf. Balaurul s-ar hrăni cu câini, pisici, cai, cărora le suge tot sângele şi îi lasă uscaţi.

Creatura acţionează noaptea, şi de aceea există puţine mărturii ale sale. Problema e că, până în prezent, nu s-au realizat fotografii sau filmări video ale acestui balaur.

Unii autori moderni credeau, totuşi, că francmasoneria şi rozicrucianismul erau la început filozofii separate care nu s-au contopit decât în ultima parte a secolului al XVIII-lea, când a apărut influenţa exercitată de organizaţia Illuminati asupra francmasoneriei.

Christian Rosenkreuz, primul care foloseşte numele de “rozicrucian”

Cu toate că rozicrucienii pretind că arborele lor genealogic începe din Egiptul Antic, sau chiar de mai înainte, acest nume s-a ivit doar între anii 1614 şi 1615, odată cu publicarea a două broşuri. Una dintre ele este intitulată Fama Fraternitatis Rosae Crucis (Raport despre Frăţia Rozicrucienilor) şi se presupune că ar fi fost scrisă de un anume Christian Rosenkreuz (nume a cărui traducere literală înseamnă „Crucea Trandafirului”), care-şi descria amănunţit călătoriile prin Ţara Sfântă şi regiunea Mării Mediterane, în timpul cărora dobândise cunoştinţe ezoterice de factură orientală. După ce a studiat împreună cu iluminaţii Alumbrados din Spania, Rosenkreuz a revenit în Germania, unde a întemeiat Ordinul Crucii Trandafirii.

Denumirea ordinului a căpătat diverse interpretări ca fiind fie un simplu joc de cuvinte pornit de la numele Rosenkreuz, fie de la un simbol chimic pentru „lumină” (de unde vine cunoaşterea); fie că reprezintă o simplă referire la Crucea plină de sânge pe care a fost răstignit Iisus, fie o referire la crucea roşie pictată pe scuturile Cavalerilor Templieri.

Liderul francmason al Revoluţiei Franceze – contele Mirabeau – pretindea că, în realitate, rozicrucienii nu erau decât Cavalerii Templieri scoşi în afara legii, care-şi continuau activitatea sub un alt nume.

Johannes Valentinus Andreae (1586-1654)

Manifestele Rozicruciene ale preotului Andreae, una dintre cele trei cărţi de căpătâi ale rozicrucienilor

Broşurile cu conţinut de domeniul ficţiunii, cunoscute sub denumirea de „Manifestele Rozicruciene”, dezvăluiau existenţa acestei frăţii secrete şi promiteau că, în curând, pe Pământ va veni o epocă a iluminării, însoţită de dezvăluirea secretelor antice. Probabil că autorul lor este Johannes Valentinus Andreae (1586-1654) – un preot luteran german care a călătorit foarte mult prin toată Europa.

Andrea a conceput broşurile într-un efort de a impulsiona crearea unei societăţi prin intermediul căreia „starea oamenilor să poată fi ameliorată, iar teologia aridă, perimată a Bisericii să fie convertită într-un sistem ceva mai viu, mai activ şi mai umanizant”.

Biserica Catolică interzice o carte ce conţine referiri simbolice la Cavalerii Templieri

O a treia publicaţie rozicruciană, intitulată Chemische Hochzeit (Nunta elementelor chimice) şi scrisă de Christian Rosenkreuz, era atât de plină de referiri simbolice la Ordinul Cavalerilor Templieri, care fusese interzis, încât Biserica Catolică a confiscat-o împreună cu Manifestele Rozicruciene.

Rozicrucienii germani s-au transformat în Illuminati

O societate rozicruciană germană veche, intitulată Ordinul Crucii Aurii şi Trandafirii a stat la baza întemeierii Lojii Francmasonice a Respectării Stricte a Regulilor, care mult mai târziu a devenit un paravan pentru membrii organizaţiei Illuminati.

Rozicrucienii erau consideraţi de Biserică satanişti, fiind acuzaţi că încheiau pacte cu Diavolul şi sacrificau copii. Alţii îi considerau strămoşii cercetării ştiinţifice de azi şi protectorii secretelor antice.

Cine au fost rozicrucieni?

Printre personalităţile rozicruciene importante se găseau: Dante Alighieri (autorul Divinei Comedii), dr. John Dee (savant şi un fel de James Bond în timpul domniei reginei Elisabeta I), Robert Fludd (care a participat la traducerea Bibliei în limba engleză în timpul domniei regelui Jacob I) şi Sir Francis Bacon, ale cărui scrieri au inspirat colonizarea Americii. Cu toate că a trăit înainte de apariţia ordinului, autorii Picknett şi Prince au descoperit existenţa unor idealuri rozicruciene în opera lui Leonardo da Vinci, despre care pretindeau că a creat vestitul Giulgiu din Torino prin folosirea unei tehnici foto timpurii, utilizând drept model propriul chip.

Rozicrucienii, “vinovaţi” de apariţia Renaşterii şi a Bisericii Angliei

Majoritatea cercetătorilor au considerat mişcarea rozicruciană ca fiind o forţă foarte importantă în lupta continuă dintre raţionalismul ştiinţific şi dogmele bisericeşti, care a avut ca rezultat scindarea Sfântului Imperiu Roman, crearea protestantismului şi, odată cu acesta, a Bisericii Angliei, precum şi apariţia şi dezvoltarea Renaşterii. Potrivit spuselor lui Picknett şi Prince, „suntem departe de a exagera dacă afirmăm că rozicrucianismul se identifica până la contopire cu Renaşterea”.

Şi Biserica Catolică, dar şi protestanţii îi persecutau pe rozicrucieni

Gardner adăuga: „După triumful Reformei [protestante], Ordinului Rozicrucienilor i-a revenit în cea mai mare parte responsabilitatea apariţiei unui nou mediu, conştient din punct de vedere spiritual. Citind Biblia în limba lor naţională, oamenii au descoperit că istoriile relatate de episcopii romano-catolici cu privire la faptele apostolilor nu erau decât nişte falsuri grosolane şi că Biserica Catolică sabotase intenţionat relatarea corectă a istoriei lui Iisus, pentru ca aceasta să se potrivească intereselor sale. Atunci, a devenit de asemenea limpede faptul că rozicrucienii – ca şi catarii şi cavalerii templieri dinaintea lor – aveau acces la o serie de cunoştinţe antice, mult mai adevărate decât oricare dintre lucrurile promulgate ca adevăr de către Biserica Catolică.”

Dar apariţia ordinelor protestante a făcut prea puţin pentru a diminua violenţa îndreptată împotriva oricui îndrăznea să se opună curentului dominant de gândire. Gardner spunea că, precum o ironie a sorţii, „savanţii, astronomii, matematicienii, navigatorii şi arhitecţii rozicrucieni au căzut victime periculoasei obtuzităţi a ierarhiei clericale protestante. Clericii anglicani îi numeau « păgâni », « ocultişti» şi « eretici», la fel cum făcuse şi Biserica Romano-Catolică înaintea lor”.

Rozicrucienii au stat la baza formării francmasoneriei moderne?

Aşa se face că raţionaliştii şi umaniştii rozicrucieni au fost obligaţi de către Biserică să intre în ilegalitate. Pe la vremea formării Marii Loji-Mamă a Francmasoneriei, în 1717, liderii rozicrucieni Christopher Wren şi Elias Ashmole întemeiaseră Masoneria Speculativă, având la bază idei rozicruciene şi rădăcini adânci în cadrul francmasoneriei. Potrivit spuselor lui Webster, Ashmole, care recunoştea făţiş că era rozicrucian, ar fi fost acela care a conceput din punct de vedere organizatoric cele trei grade fundamentale ale francmasoneriei existente şi astăzi, care au fost adoptate de Marea Lojă Masonică încă de la întemeierea sa.

Autorul mason J.M. Ragon, care a trăit în secolul al XIX-lea, recunoştea că, în acea vreme, rozicrucienii şi francmasonii ajunseseră să se contopească, ajungând chiar să se întâlnească în aceeaşi încăpere de la Sala Masonică londoneză.

„După 1750, acolo unde cândva existau deosebiri clare între masoni, rozicrucieni şi organizaţii ce pretindeau că descind din Ordinul Cavalerilor Templieri, brusc, toate aceste grupuri s-au unit atât de strâns, încât, practic, privitorului de pe margine i se părea că sunt unul şi acelaşi”, scriau Picknett şi Prince.

Două ordine rozicruciene concurente sunt încă active în America de azi. Ambele pretind că ar deţine secrete ce le-au fost transmise din generaţie în generaţie, începând din epoca Egiptului Antic, şi amândouă sunt supuse batjocurii şi ironiilor de către fundamentaliştii religioşi.

Rozicrucianismul, o combinaţie dintre cunoştinţele egiptene, filozofia greacă şi Cabala evreiască

Într-adevăr, publicaţiile rozicruciene au dovedit că sunt în posesia unor cunoştinţe despre care pretind că provin dintr-o epocă mult mai îndepărtată decât cea a întemeierii ordinului lor. Gardner afirma făţiş că originile filozofiei rozicruciene ar putea fi identificate studiind îndeaproape operele lui Platon şi ale lui Pitagora şi ajungând la conceptele promovate de Şcoala Egipteană de descifrare a misterelor din epoca faraonului Tuthmosis al III-lea, care a domnit cu aproximativ 1 500 de ani înainte de Hristos. Această legătură coincide cu descoperirile lui Webster, care scria: „Rozicrucianismul a fost o combinaţie între tradiţia secretă antică, ce ne-a fost transmisă din epoca patriarhilor prin intermediul filozofilor Greciei Antice, şi prima Cabală evreiască.”

A.1) Barnovschi, †01.03.1567, înmorm. Mănăst.Voroneţ, hatman al Moldovei, 1c.Marica Herţea, 2c.Salomia

• B.1) Dumitru Barnovschi, mare postelnic a Moldovei, †1626, înmorm.Biserica Sf.Ilie (sat Toporăuţi, ţinutul Cernăuţi, Ucraina), 1c.Elisafta, 2c.fiica castelanului de Cameniţa-Przerembschi

• C.1) Teodosia Barnovschi, 1c.Vasile Lozonschi (†01.11.1613, ucis de nobilul polon Jan Chanski; cumnatul lui Ieremia Movilă Vodă; 2c.Nicoriţă (mare vornic al Moldovei, †1628; se spune că ar fi fost ucis de Miron Barnovschi Vodă pentru că ar fi ctitorit Biserica Nicoriţă – Iaşi, din fondurile bisericii Barnovschi Iaşi)

• C.2) Maria Barnovschi, 1c.Gligore Bucium (vornic al Moldovei, staroste de Putna), 2c.Ionaşco (vornic al Moldovei)

• D.1) Mihăilaşco (după 2c.)

• C.3) Sârbca Barnovschi, c.Gavrilaş Mateiaş (†înainte 08.03.1652, mare logofăt al Moldovei)

• C.4) MIRON BARNOVSCHI VODĂ, †Constantinopol 02.07.1633 (tăiat capul la ordinul sultanului pentru că a cerut domnia Moldovei din nou), domnitorul Moldovei (01.1626-08.1629), 1c.Antimia Vartic, 2c.fiica lui Radu Mihnea Vodă; ziditorul Biserica Sf.Ilie (sat Toporăuţi, ţinutul Cernăuţi, Ucraina) şi Mănăst.Barnovschi (Iaşi)

• C.5) Aniţa Barnovschi, †în.1636, c.Gheorghe Roşca (vistiernic al Moldovei)

• B.2) Ana Barnovschi, c.Simion Jora (†în.1606, vornic al Moldovei)

Găurile negre care ar putea fi create într-un accelerator de particule ar fi mult mai mici: masele mici necesită volume incredibil de mici. Dar, datorită energiei negative a gravitaţiei, nu contează cât de mici sunt găurile; acestea au potenţialul de a se extinde enorm, la fel cum s-a întâmplat şi cu Universul nostru după fenomenul de Big Bang.

Dacă nişte civilizaţii din alte dimensiuni decât cele ale Universului nostru au creat acest Cosmos, folosind procesul descris mai sus, atunci există trei niveluri la care ar fi putut opera. Primul nivel ar fi acela în care s-ar crea doar găurile negre, fără a se putea influenţa legile fizicii în noul Univers. La acest nivel, umanitatea ar putea ajunge în scurt timp.

La al doilea nivel, o civilizaţie mult mai avansată ar putea schimba proprietăţile Universului nou creat într-o anumită direcţie. De exemplu, s-ar putea proiecta ca forţa gravitaţională să fie mai puţin puternică decât în Universul-părinte, dar fără a se putea fixa o valoare constantă.

Pentru cel de-al treilea nivel, aparţinând unei civilizaţii extrem de avansate, aceasta ar putea fixa parametrii legilor fizicii extrem de precis. Totuşi, odată Universul născut, ei n-ar mai putea interveni în schimbarea post-factum a Universului.

Până la urmă, care ar fi adevărul?

Venusienii poartă centuri pline de butoane roşii, albastre şi galbene, care luminează asemenea unui far. Dacă se află în pericol, ei pur şi simplu apasă pe un buton principal care se află ataşat de centură. Apăsând pe acest buton, în jurul acestei fiinţe se formează un “cerc de foc” care poate distruge gloanţe sau orice se află în vecinătatea sa.

Totodată, venusienii deţin un fel de armă de buzunar, care are mărimea unui pachet de ţigări. Apăsând un buton de pe această armă, ei ar putea distruge un deal, oricât de mare ar fi, şi să se facă apoi nevăzuţi. Dacă ar avea pământenii o armă, ce-ar face ei cu ea?

Venusienii au aşa-zisul “dar al limbilor”, căci pot vorbi cu pământenii în orice limbă de pe Terra (română, bulgară, engleză, chineză etc.). În momentul în care ai sta de vorbă cu un venusian, ceilalţi compatrioţi de-ai săi îşi continuă munca. Ei nu sunt ca noi, care ne place să bârfim şi să ne adunăm acolo unde există ceartă. Un venusian niciodată nu va critica pe altcineva după înfăţişarea sa fizică, căci, dacă am fi serioşi, un pământean, comparat cu un venusian, arată ca o gorilă…

(Fragment din cartea “Hercolubus sau Planeta Roşie” de V.M. Rabolu, tradusă şi adaptată în exclusivitate şi premieră în România de site-ul “Secretele lui Lovendal”)

Încă din 1856, prim-ministrul britanic de pe atunci, Benjamin Disraeli, declara în faţa Camerei Comunelor următoarele: „Nu ar fi de niciun folos să negăm acest lucru şi este imposibil de ascuns faptul că o mare parte a Europei, adică Italia, Franţa şi regiuni importante din Germania (încă fragmentată în mai multe state), fără a mai pomeni alte ţări, sunt acoperite de o reţea de societăţi secrete… Şi care sunt obiectivele lor ? Nu încearcă nicidecum să le ascundă. Nu doresc o guvernare constituţională… În schimb, doresc să modifice dreptul de proprietate asupra pământului, alungându-i pe actualii proprietari ai acestuia, şi urmăresc să pună capăt existenţei structurilor ecleziastice, adică bisericilor.”

Referindu-se la acest lucru, preşedintele Woodrow Wilson, care a fost strâns legat de astfel de conspiraţii, scria: „Unii dintre cei mai importanţi oameni din SUA în domeniul comerţului şi al industriei se tem de cineva sau de ceva. Ei ştiu că undeva există o putere foarte bine organizată şi subtilă, care îi urmăreşte cu atenţie şi care este atât de legată de interesele lor, atât de completă şi de puternică, încât ar face bine să n-o condamne cu voce tare, ci numai în şoaptă”.

Judecătorul Felix Frankfurter de la Curtea Supremă de Justiţie a SUA dezvăluia la un moment dat faptul că: „Adevăraţii conducători de la Washington sunt invizibili, exercitându-şi puterea din spatele uşilor închise.”

Într-o scrisoare din 23 noiembire 1933, preşedintele proaspăt ales Franklin D. Roosevelt îi scria principalului consilier al fostului preşedinte Woodrow Wilson, colonelul Edward House: „Adevărul adevărat este că, aşa cum ştim amândoi foarte bine, oligarhia financiară din marile oraşe a deţinut controlul asupra guvernului SUA încă de pe vremea administraţiei lui Andrew Jackson.”

Pe aceeaşi temă, Elliot, fiul lui Roosevelt, scria: „Există în lumea noastră, probabil, câteva organizaţii care ne modelează destinele, la fel de strict ca şi guvernele legal constituite.”

De-a lungul anilor, multe persoane au lansat avertismente cu privire la existenţa unui guvern secret în SUA. Fostul primar newyorkez John F. Hylan declara în 1922 că „adevărata ameninţare pentru destinele democraţiei americane o constituie guvernul invizibil, care, asemeni unei gigantice caracatiţe, îşi întinde tentaculele lungi şi scârboase peste oraşul, statul şi naţiunea noastră… În fruntea acesteia, se află interesele familiei Rockefeller şi ale companiei Standard Oii, precum şi un mic grup de bănci puternice, conduse de ceea ce numim în general bancheri internaţionali, (care) de fapt direcţionează guvernul american pentru a-şi atinge propriile scopuri egoiste.”

Colonelul L. Fletcher Prouty, acum în rezervă, a fost ofiţerul de legătură dintre Pentagon şi CIA, între anii 1955 şi 1963. Datorită funcţiei pe care o deţinea, a putut să observe mecanismele de control exercitate atât asupra spionajului, cât şi a armatei. Într-un material din 1973, Prouty afirma că SUA e condusă de o „Echipă Secretă”, care este „miezul unei noi ordini religioase”, membrii acesteia neavând de dat socoteală decât în faţa lor înşişi. “Puterea acestei echipe provine dintr-o amplă infrastructură guvernamentală şi din relaţiile directe pe care le are cu marile industrii private, fondurile mutuale şi casele e investiţii, universităţile şi mass-media, fiind incluse aici atât editurile străine, cât şi cele americane.”

„Toţi membrii fideli ai echipei rămân în centrul structurilor de putere, indiferent dacă sunt în funcţie, făcând parte din administraţia oficială, sau se află în alte centre neoficiale. Ei nu fac altceva decât să se rotească pe anumite poziţii, fiind pe rând funcţionari publici şi oameni de afaceri sau activând în paradisul fermecător al mediilor universitare.”

Tot Prouty scria: „Această maşinărie extraordinară a fost făurită de oameni capabili, ca Wild Bill Donovan, Clark Clifford, Walter Bedell Smith, Allen Dulles, Maxwell Taylor, McGeorge Bundy şi mulţi alţii, care au condus-o şi au modelat-o, aducând-o la proporţiile uriaşe de astăzi. Este vorba de mari corporaţii, înalte cercuri guvernamentale, foarte mulţi bani, presiuni enorme… toate acţionând numai pentru apărarea propriilor interese, pentru siguranţa afacerilor şi păstrând un secret desăvârşit.”

Cititorii mai sceptici ai acestui site ar trebui să remarce modul în care aceleaşi nume vor apărea la nesfârşit, de fiecare dată când vine vorba de activitatea societăţilor secrete moderne.

Marele gânditor R. Buckminster Fuller a ajuns, de asemenea, la concluzia că SUA e condusă de nişte oameni puternici, care acţionează din umbră. „America nu este condusă în realitate de guvernul ei aşa-zis democratic“, scria el cu puţin timp înainte de a muri, în 1983. „Nimic mai jalnic decât rolul pe care trebuie să-l joace în public preşedintele SUA, a cărui putere reală este aproape nulă. Totuşi, atât mass-media, cât şi majoritatea cetăţenilor americani trecuţi de 30 de ani, continuă să vorbească şi să se comporte de parcă preşedintele ar deţine într-adevăr puterea supremă.”

Preşedintele Franklin D. Roosevelt, el însuşi legat îndeaproape de mulţi dintre membrii importanţi ai societăţilor secrete, remarca odată: „În politică, nimic nu se petrece întâmplător. Dacă lucrurile au loc într-un anumit fel, atunci poţi să pariezi că acea evoluţie a fost premeditată.”

Orcus Patera este localizat între cei doi vulcani dintre cei mai mari de pe Marte, Elysium Mons and Olympus Mons (care sunt de asemenea şi cele mai înalte vârfuri din sistemul nostru solar). În afara lungimii şi lăţimii sale imense, el este mai ridicat cu peste 2 kilometri decât zonele înconjurătoare, şi mai adânc cu circa jumătate de kilometru faţă de suprafaţa marţiană.

Termenul de “patera” este folosit pentru craterele iregulate formate de vulcani, la fel ca şi faimoasele exemple Hadriaca Patera and Tyrrhena Patera. Dar, întrucât Orcus Patera are în mod clar o formă iregulată, probabil că el n-a fost format ca urmare a vreunei activităţi vulcanice, iar tocmai acest mister îi frapează pe astronomi.

Una din posibilităţi ar fi aceea ca să fi început o dezvoltare normală, în apropierea unui crater circular creat de impactul cu un meteorit. De-a lungul timpului, forţele de compresiune cauzate de plăcile tectonice au apăsat pe Orcus Patera până a căpătat forma de astăzi. E posibil, de asemenea, ca Orcus Patera să fi fost odată două cratere, situate unul lângă celălalt, iar eroziunea a făcut ca regiunea distinctă dintre cele două să dispară.

Totuşi, teoria cea mai plauzibilă, ar fi aceea ca un obiect să fi lovit craterul la un unghi extrem de mic, probabil la mai puţin 5 grade faţă de orizontală. Dar cum a fost posibil aşa ceva? Oricum, misterul rămâne.