De-a lungul timpului, s-au încercat mai multe explicaţii, marea majoritatea lor fiind totuşi de natură paranormală. Cei fascinaţi de parapsihologie, încearcă să afirme că acel nor în care ai dispărut soldaţii din batalion ar fi fost un fel de OZN, iar soldaţii ar fi fost astfel răpiţi de extratereştri.

Există însă şi explicaţii ştiinţifice, care n-au fost precizate în primul articol. Una din ele ar fi aceea că norul văzut pe câmpul de luptă nu se datorau nicidecum condiţiilor atmosferice, ci erau, de fapt, vălătuci de fum care proveneau de la un incendiu puternic şi de la bombardamentele de pe câmp. În acest caz, soldaţii nu au dispărut pur şi simplu, ci au fost ucişi. Totuşi afirmaţia este greu de susţinut, căci există puţine bătălii în urma cărora să nu rămână absolut niciun supravieţuitor.

O a altă posibilitate e considerată de mulţi istorici drept explicaţia cea mai plauzibilă, deşi aceasta se poate datora şi faptului că nu sunt dispuşi să se confrunte cu alte teorii mai neobişnuite. Sugestia avansată este legată de reputaţia de brutalitate pe care şi-o câştigase batalionul adversar al turcilor, cunoscuţi pentru faptul că nu luau prizonieri. Dacă soldaţii cădeau prizonieri în mâinile lor nu dura mult până când erau executaţi în masă. În sprijinul acestei teorii vine şi faptul că în anii următori pe câmpul de luptă au fost descoperite multe cadavre îngropate cu urme de răni de pistol în cap, ceea ce era specific unei execuţii sumare. S-ar putea oare atribui această dispariţie atât de bizară unui asasinat în masă? Asta în ciuda faptului că turcii au negat categoric că s-ar fi dedat la execuţii în masă.

Deşi acest episod continuă să fie învăluit în mister, fără îndoială că nu este singura împrejurare în care soldaţii din Marele Război au fost declaraţi dispăruţi în misiune. Ceea ce deosebeşte acest mister de altele este faptul că oamenii au dispărut în acelaşi timp şi nu au mai fost văzuţi apoi niciodată.

Aert de Gelder a avut acces la picturile şi operele de artă despre Iisus Hristos deţinute în secret de către Vatican. Cu siguranţă, el a văzut şi alte tablouri religioase cu OZN-uri, şi a hotărât să facă şi el la fel. Precum se ştie, Vaticanul deţine opere de artă secrete, care au fost oprite a fi expuse publicului larg, pentru că ar fi pus în pericol religia creştină.

Referitor la acest tablou, Diego Cuoghi, un critic de artă, a reuşit să vadă toate detaliile picturii. Astfel, în centrul OZN-ului, el a observat un porumbel, simbolul Duhului Sfânt, ceea ce ar fi o dovadă că acel OZN n-ar fi totuşi un OZN…Dar atunci ce e?

Visul, o formă de terapie

Dar, toată lumea visează, atât bolnavii, cât şi oamenii sănătoşi. Visele sunt utile, deoarece ele întreţin starea de sănătate mentală. Somnul fără vise se întâlneşte în nevroze şi în stări de surescitare. În timpul visului se produce o slăbire a mecanismelor psihice de control, care face posibilă o relaxare a nervilor şi, de aceea, el poate fi socotit o formă de terapie. Un vis este o formă de descărcare a tensiunii psihice acumulate peste zi şi, din acest punct de vedere, el seamănă cu o mică criză de epilepsie – care joacă un rol asemănător, în cazul unui bolnav. După criză, epilepticul are un somn profund şi odihnitor. Probabil, şi visul nocturn are un rol asemănător.

În timpul unui vis avem senzaţii vizuale (alb – negru sau color), auditive (auzim tot felul de sunete), trecem prin emoţii asemănătoare cu cele din starea de trezire, dar mai estompate, ne este cald sau frig, simţim durerea etc. De asemenea, în vis, alergăm, retrăim episoade din copilăria noastră, zburăm etc. şi, în general, facem lucruri care ni se par reale: ne întâlnim cu persoane cunoscute sau necunoscute, cu care purtăm conversaţii încâlcite şi uneori inteligente, care au loc în subconştientul nostru.

„În vise - spune Freud – se manifestă şi trăsăturile subconştiente ale personalităţii, ascunse de regulă de lumina zilei (undeva, în străfundurile creierului nostru). Unele vise sunt produse de stimuli pe care organele noastre de simţ continuă să le transmită creierului în timpul somnului sau sunt legate de activitatea desfăşurată în timpul zilei sau al serii precedente. De exemplu, dacă la cină am mâncat ceva sărat, s-ar putea să visăm că bem apă, din cauza senzaţiei de sete transmisă de subconştient; sau: bâzâitul unui ţânţar îl recepţionăm în vis ca zgomotul produs de un avion etc.

Unii oameni visează, aşa cum demonstrează electroencefalograma înregistrată în timpul somnului, dar nu-şi amintesc absolut nimic, fiind convinşi că nu au visat. Alţii îşi dau seama că au visat, dar nu-şi amintesc ceea ce au visat: „visez ca şi cum aş avea un televizor la care nu se uită nimeni şi care îmi pâlpâie în cap cât e noaptea de lungă”; sau: „visele mele sunt ca nişte peşti argintii pe care îi prind de coadă, dar care îmi alunecă printre degete şi se pierd în adâncuri întunecate”.

Visele – combinaţii imaginare ale unor impresii reale

Fiziologul rus I.M Secenov (1829 -1905) susţinea că „visele sunt combinaţii imaginare ale unor impresii reale”. Pe lângă puzderia de vise obişnuite, există unele cu totul aparte, cum sunt aşa-numitele vise prevestitoare sau profetice, visele creative şi altele.

Visul prevestitor…lozul câştigător la loteria viselor?

Visul prevestitor reprezintă presimţirea unei nenorociri, de exemplu moartea unei persoane apropiate, o informaţie cu caracter preventiv primită în somn de la cineva demult dispărut, care apoi se adevereşte, prevestirea unei boli care după un timp se confirmă etc. Carl Sagan, în cartea sa „Balaurii raiului”, afirmă că visul prevestitor nu este rezultatul unei percepţii extrasenzoriale, cum s-ar putea crede. În realitate, există un număr mare de asemenea vise prevestitoare care nu s-au adeverit. Dintr-un număr foarte mare de evenimente posibile (la nivelul unei ţări, acesta este de ordinul milioanelor…), unele se realizează, cei implicaţi rămânând convinşi că nu este vorba de o simplă coincidenţă. Cu alte cuvinte, visul prevestitor este, dacă vreţi, lozul câştigător la „loteria viselor”, totul reducându-se la o simplă explicaţie statistică.

Visele care prevestesc bolile

Există însă vise prevestitoare care au o altă explicaţie. S-a observat, de exemplu, că, dacă cineva îşi visează părinţii demult răposaţi, e semn că se schimbă vremea. Această credinţă populară are o explicaţie simplă: somnul oamenilor este mai profund înainte de a se schimba vremea – şi imaginile din vis se referă la un timp mai îndepărtat, în care părinţii erau în viaţă.

Un alt tip de vis profetic este cel care ne avertizează cu privire la iminenţa unei îmbolnăviri. Este cazul unui om care a visat că un câine l-a muşcat de picior. După câtva timp, locul „muşcăturii” din vis a început să-l doară, iar mai târziu acolo a apărut o tumoare malignă.

Dacă visele care ne creează o stare de nelinişte şi ne induc frica de moarte sunt urmate de o trezire bruscă, atunci există bănuiala că ele sunt semnale de avertizare privind apariţia unei boli de inimă într-un stadiu incipient, când încă nu s-au declanşat simptomele caracteristice bolii. Explicaţia acestor vise care prevestesc boala este că în timpul nopţii, în absenţa excitanţilor externi, senzaţiile dureroase, chiar foarte slabe, produse de o boală la începutul ei, ajung la conştiinţa noastră sub forma unor vise localizate.

Vise care produc iluminarea

O categorie aparte de vise sunt visele creatoare ale oamenilor de ştiinţă, scriitorilor, artiştilor – în care, brusc, precum o „iluminare”, le apare soluţia unei probleme complicate, „inspiraţia” unei noi opere. Astfel, chimistul Kekule a descoperit formula benzenului în timp ce aţipise în faţa focului şi, de asemenea, lui Mendeleev i-a venit ideea aranjării elementelor chimice după masa lor atomică, în tabelul care-i poartă numele, tot în timpul somnului.

Uneori, ni se întâmplă să avem un vis urât, un coşmar, în care avem senzaţia unei căderi de la înălţime (prăbuşire în gol), a unei primejdii de moarte etc, urmată de trezire bruscă, datorată spaimei prin care am trecut. Cea mai bună soluţie este să-l uităm şi să readormim imediat.

Un om şi fiul său mergeau împreună cu măgarul lor la piaţă. În timp ce mergeau trecu un om pe lângă ei: „Hei proştilor, de ce nu vă urcaţi pe măgar, la ce e bun dacă nu să vă care?” Atunci omul îl puse pe băiat pe măgar şi plecară mai departe. în curând ajunseră la un grup de oameni, şi unul dintre ei spuse: „Ia uitaţi-vă la tânărul acela leneş care merge pe măgar în timp ce tatăl lui merge pe jos”. Atunci omul îi spuse băiatului să coboare şi se urcă el pe măgar. Dar nu merseră prea mult căci se întâlniră cu două femei, şi una zise: „Ruşine, să laşi bietul copil să meargă pe jos”.

Omul nu mai ştiu ce să facă aşa că îl urcă şi pe băiat pe măgar, lângă el. Între timp ajunseră în sat şi trecătorii începură să arate cu degetul înspre ei. Omul se opri şi îi întrebă de ce îi arată cu degetul. Oamenii răspunseră: „Nu vă este ruşine să chinuiţi bietul animal în asemenea hal? V-aţi urcat amândoi pe un biet măgar?” Tatăl şi băiatul coborâră şi se gândiră ce să facă. Până la urmă legară picioarele măgarului de o bucată de lemn şi îl puseră pe umeri. În timp ce mergeau oamenii râdeau de ei şi la un moment dat măgarul îl lovi cu piciorul pe băiat şi acesta scăpă bucata de lemn. Cum tocmai treceau peste un pod, măgarul căzu în apă şi se înecă deoarece avea picioarele legate.

„Asta să vă fie învăţătură de minte”, spuse un bătrân, “când încerci să-i mulţumeşti pe toţi, nu mai mulţumeşti pe nimeni până la urmă”.

Baring-Gould a menţionat o întâmplare şi cu soţia sa, când aceasta avea 15 ani şi mergea pe o potecă din Yorkshire. Pe drum, „ea a întâlnit un omuleţ verde, perfect proporţionat la trup, care a privit-o cu ochii săi pătrunzători, ca nişte mărgele negre sclipitoare. Fata s-a speriat tare şi a fugit acasă.”

Se pare că întâmplările cu făpturile miraculoase se petrec în familie. Unul din fii lui Baring-Gould se dusese în grădină să culeagă nişte mazăre (aşa le-a povestit el ulterior părinţilor), când – deodată -a zărit „un omuleţ cu o cuşmă roşie pe cap, hăinuţă verde şi pantaloni scurţi cafenii. O barbă căruntă îi împodobea faţa palidă, bătrânicioasă, iar ochii îi erau negri cum sunt cărbunii. Omuleţul l-a privit atât de aspru încât băiatul a rupt-o la fugă”.

Ambii au dreptate. Lucrul este absolut imposibil, în privinţa aceasta existând multe relatări autentificate. Dar William R. Corliss, probabil cea mai de seamă autoritate în materie de fenomene anormale ale naturii, căuta să împace aceste realităţi contradictorii, spunând: „Dacă se petrec miracole, atunci broaşte vii pot fi descoperite în stâncă solidă. Poate că natura acţionează în modul acesta, violând legile «logice» pe care încercăm să le impunem cu oarecare frecvenţă moderată, după modelul «tranziţiei interzise» din fizica cuantelor”.

Datorită caracterului excesiv, fenomenul broscoilor, broaştelor râioase şi al altor animale îngropate a fost rareori discutat în mediile literaturii ştiinţifice din vremurile noastre, dar a apărut adesea în revistele de specialitate din secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

Unul din primele exemple în această privinţă este povestea relatată de o personalitate din secolul al XVI-lea, Ambroise Pare, chirurgul-şef al lui Henric al III-lea, regele Franţei, şi retipărită în ediţia din 1761 a Registrului Anual:

„Mă aflam în apropierea locuinţei mele din satul Meudon şi priveam la pietrarul pe care tocmai îl tocmisem să spargă nişte bucăţi de stâncă mare şi dură. în mijlocul uneia din roci am descoperit un broscoi uriaş, plin de viaţă, fără nici un orificiu în stânca solidă pe unde ar fi putut pătrunde acolo… Muncitorul mi-a spus că nu era pentru prima oară când găsea un broscoi sau o altă fiinţă asemănătoare în interiorul unor mari blocuri de piatră”.

1) Wack Off (Masturbare)

Vă vine să credeţi sau nu, dar în Australia există un insecticid, folosit de armata Australiei, care poartă numele de “Masturbare”!

2) Shitto (Căcăcios)

În Ghana se vinde o marcă de piper, care se presupune că are o aromă deosebită, ce poartă numele de “Căcăcios”. Dacă şi gustul e la fel de căcăcios, parcă nu m-ar atrage să-l consum…

3) AYDS (SIDA)

În anii ‘80 o bomboană dietetică făcea furori pe piaţă. Ea purta numele de “AYDS”, foarte asemănător cu “AIDS” care înseamnă “SIDA” în limba engleză. Bomboana care-ţi aduce SIDA…

4) Pee Cola (Pipi Cola)

Tot să bei un asemenea suc! Made in Ghana.

5) Vergina (Virgina)

O bere virgină din Grecia…

6) BenGay (Ben, homosexualul)

Aveţi vreo durere de spate? Daţi-vă cu crema “Ben, homosexualul”!

7) Libido

Oare cu această apă minerală din China, ai parte de libido?

8 ) Homo Sausage (Cârnaţii homo)

Cârnaţi făcuţi din peşte. O fi doar pentru homosexuali?

9) Zit (Băşicuţă)

Un suc din lămâi din Grecia. Foarte bun. Dar denumirea parcă te face să renunţi să-l mai bei.

(c) www.recorduri.lovendal.net. Acest articol a fost tradus şi adaptat de către site-ul “Recordurile lui Lovendal”. Pe alte site-uri pot fi publicate doar primele 50 de cuvinte din articol şi trebuie să se precizeze linkul către acest articol. Încălcarea acestor condiţii nu reprezintă voinţa site-ului, care-şi rezervă dreptul de a acţiona pe cale de consecinţă.

El a mai adăugat că “cine vorbeşte de fumul lui Satan în încăperile sfinte din Vatican are dreptate, căci totul este adevărat,inclusiv ultimele poveşti de violenţă şi pedofilie”. Părintele Amorth a spus că un alt exemplu de comportament satanic a fost tergiversarea cazurilor privind morţile lui Alois Estermann (în 1998), comandantul Gărzii Elveţiene (ce asigură paza Vaticanului), a soţiei acestuia, precum şi a unui altui gardian – toţi fiind găsiţi împuşcaţi. Se bănuieşte că această poveste ar avea un puternic caracter homosexual.

Părintele Amorth, care tocmai şi-a publicat cartea “Memoriile unui exorcist”, o serie de interviuri cu jurnalistul Marco Tosatti, a mai spus că încercarea de asasinat a papei Ioan Paul al II-lea din 1981 a fost de asemenea opera diavolului. Diavol care, conform exorcistului-şef, s-a infiltrat pe coridoarele Vaticanului.

Într-un interviu acordat cotidianului “La Repubblica”, părintele Amorth a declarat că “diavolul este un spirit pur şi invizibil; dar el este manifestă cu blasfemii şi nenorociri în persoana în care se manifestă. Diavolul poate rămâne ascuns sau poate vorbi diferite limbi, se poate transforma sau poate arăta agreabil”.

Zvonuri despre prezenţa unei profesoare în mai multe locuri deodată

În 1845, domnul Buch angajează o profesoară franţuzoaică, domnişoara Emilie Sagee. Este o tânără drăguţă din Bourgogne, născută la Dijon, o blondă cu ochi de culoare deschisă şi o fire plăcută. Are 32 de ani. Inteligentă, cultivată, ea nu întârzie să câştige stima directorului, prietenia colegelor şi afecţiunea elevelor.

Zvonuri ciudate circulă totuşi în pension cu privire la noua profesoară. Într-adevăr, de mai multe ori unele eleve au observat că se contrazic în legătură cu un amănunt în aparenţă neînsemnat: locul unde o întâlniseră pe domnişoara Sagee. Când una dintre ele spune că a văzut-o într-o anumită parte a pensionului, de multe ori alta e sigură că a întâlnit-o în altă parte, în acelaşi moment. Elevele cred, la început, că e vorba de o serie de neînţelegeri. Dar cum faptul nu încetează să se repete, ele sfârşesc prin a considera lucrul acesta foarte bizar.

La tablă, existau două profesoare identice!

Într-o zi, când domnişoara Sagee predă o lecţie la treisprezece dintre elevele sale, şi când, pentru a face mai bine înţeles un acord al verbului, scrie o frază pe tablă, tinerele fete văd deodată, spre marea lor spaimă, două domnişoare Sagee, una lângă alta. Încremenite în băncile lor, ele remarcă cu o stupoare crescândă că, dacă cele două persoane care scriu la tablă se aseamănă perfect şi fac aceleaşi gesturi, doar veritabila Emilie Sagee, cu o bucată de cretă în mână, scrie efectiv. Dublul său, cu mâna goală, se mulţumeşte să imite mişcările pe care le face cealaltă trasând literele.
Această întâmplare, care s-a răspândit imediat, a făcut senzaţie, cum era de presupus, printre celelalte eleve.

Directorul, informat că un ciudat incident s-a produs în timpul cursului de franceză, pune întrebări elevelor domnişoarei Sagee. Dar deşi toate, fără excepţie, afirmă că au văzut cea de a doua formă şi sunt total de acord asupra descrierii făcută acestui fenomen, domnul Buch ridică şi el din umeri, şi le spune fetelor că povestea lor e absurdă, nebunească şi probabil c-au visat. Fetele i-au părăsit biroul foarte dezamăgite că nu au reuşit să-l convingă pe director, deoarece ele erau sigure de ceea ce afirmau; o văzuseră foarte bine pe domnişoara Sagee dedublându-se.

Apar două profesoare în oglindă…

La un timp după aceea, un al doilea incident a tulburat pensionul. Acesta s-a petrecut într-o cameră unde o elevă, Antoinette de Vrangel, se îmbrăca, pentru a se duce împreună cu câteva colege la o serbare locală. Domnişoara Sagee, care cu amabilitatea sa obişnuită venise să o ajute, tocmai îi închidea nasturii rochiei la spate. Deodată, tânăra fată, întorcându-se către oglindă, vede în luciul ei două Emilie Sagee care se ocupau de ea. Şi eleva este atât de speriată de această viziune că leşină.

Toată lumea din pension îi confirmă directorului că profesoara Sagee se dedublează

Acum, domnul Buch se tulbură. Se întreabă neliniştit dacă fetele din pension nu şi-au pierdut minţile. Anchetează şi află cu teamă şi stupoare că şi femeile de serviciu din pension au văzut-o pe profesoara de franceză dedublându-se. Acestea îi spun că uneori, în sala de mese, au observat dublul domnişoarei Sagee, în picioare în spatele scaunului său, în timp ce ea mănâncă. Acest dublu, precizează ele, îi imită toate mişcările, dar „fără cuţit, fără furculiţă în mâini”…
Domnul Buch e din ce în ce mai tulburat. Şi este şi mai mult câteva zile după aceea, când profesoarele vin, îngrozite, să-i spună că de acum înainte cred în ubicuitate, căci au văzut-o cu ochii lor pe domnişoara Sagee dedublându-se…
Şi fenomenele continuă.

Profesoara stă în pat, pe când dublul ei se plimba prin cameră

Martorii constată apoi că pot oferi variante. Astfel, în anumite cazuri, dublul nu imită mişcările persoanei veritabile. Are un fel de existenţă proprie. Este zărit, de exemplu, rămânând aşezat când domnişoara Sagee se ridică de pe scaun. Uneori această independenţă a dublului este şi mai clară. într-o seară, Antoinette de Vrangel se află în camera profesoarei de franceză, care e obligată să stea în pat din cauza unei serioase răceli. Eleva a venit să-i citească pentru ca să o distreze. Deodată ea o vede pălind şi crispându-se, ca şi cum ar fi gata să leşine. Câteva  clipe  mai  târziu, Antoinette se întoarce din întâmplare şi vede foarte clar dublul bolnavei plimbându-se de-a lungul şi de-a latul camerei…

Profesoara Sagee stă pe fotoliu în cameră şi culege flori din grădină în acelaşi timp!

Dar întâmplarea cea mai remarcabilă legată de această activitate, în aparenţă independentă a celor două forme, este cu siguranţă următoarea: într-o zi, toate elevele pensionului, în număr de 42, sunt adunate în sala de lucru de mână. Este o încăpere vastă, la parter, cu patru ferestre care dau înspre grădină. Tinerele fete sunt toate aşezate în jurul unei mese lungi şi o văd, prin ferestrele deschise, pe domnişoara Sagee care culege flori în grădină. La capătul mesei se află supraveghetoarea, aşezată pe un fotoliu de marochin verde. La un moment dat această doamnă părăseşte încăperea. Dar fotoliul ei nu rămâne gol multă vreme, căci elevele văd deodată apărând forma domnişoarei Sagee. Imediat ele întorc privirile către grădină şi o zăresc pe profesoara de franceză tot acolo, ocupată cu alcătuirea unui buchet; dar mişcările ei li se par acum mult mai lente şi mai greoaie decât înainte, asemănătoare celor făcute de o persoană gata să adoarmă.

Din nou fetele îşi îndreaptă ochii către fotoliu. Acolo se află aşezat dublul, tăcut şi nemişcat, dar părând atât de real, încât, dacă nu ar fi văzut-o pe domnişoara Sagee în grădină, ar fi putut să creadă că ea însăşi se află pe fotoliu. Totuşi, toate ştiu bine că e vorba de dublul ei, şi sunt atât de obişnuite cu acest straniu fenomen încât două dintre eleve se ridică, se apropie de fotoliu şi, tremurând totuşi un pic, ating apariţia.

Şi deodată, prinzând un curaj fără margini, una dintre ele îndrăzneşte să treacă foarte aproape de faţa fotoliului, traversând astfel o parte din forma aşezată pe el. Când revine la locul său, fata este lividă… După scurt timp, dublul începe treptat să se risipească. Elevele constată imediat că domnişoara Sagee, în grădină, şi-a reluat culesul florilor cu vioiciunea-i obişnuită.

Aceste fenomene au durat luni de zile, spre marea disperare a domnului Buch, care se temea că ciudatul comportament al profesoarei o să provoace necazuri pensionului. Îngrijorarea lui era justificată. Mulţi părinţi, informaţi despre ceea ce se întâmpla, şi-au retras fiicele. La capătul a optsprezece luni, nu mai rămăseseră decât 12 eleve din 42. Şi atunci, neavând ce face, cu inima grea, domnul Buch a fost nevoit să o concedieze pe profesoara de franceză – pe motiv de ubicuitate…

N-a fost un fenomen de halucinaţie colectivă!

Halucinaţia colectivă este exclusă în cazul prezentat mai sus. De ce? Pentru că înainte de a intra în pensionul domnului Buch, domnişoara Sagee, care a început să predea de la şaisprezece ani, a mai trecut prin optsprezece colegii… optsprezece colegii din care a fost concediată din cauza fenomenelor sale de bilocaţie. E greu de admis că elevele, profesorii şi directorii din nouăsprezece aşezăminte de învăţământ au suferit, în legătură cu aceeaşi persoană, o aceeaşi influenţă halucinatorie…

Profesoara Sagee era inconştientă în timpul dedublărilor

Profesoara nu simţea nimic în momentul dedublărilor sale. Ea era absolut inconştientă de ceea ce se întâmpla şi – lucru pe care l-a repetat deseori – nu avea cunoştinţă de acest fenomen decât datorită privirii persoanelor care se aflau acolo… Doar văzându-le figura speriată, ochii aţintiţi asupra unui lucru invizibil care părea că se mişcă alături de ea, putea să înţeleagă… Dar ea nu şi-a văzut niciodată dublul şi nici nu-şi dădea seama de crisparea şi de lentoarea mişcărilor ei atunci când dublul apărea…

Explicaţii ale fenomenului

Explicaţii ştiinţifice pentru acest fenomen nu există. Parapsihologia denumeşte fenomenul ca „bilocaţie” sau de „bicorporalitate”. Marea majoritate a parapsihologilor care s-au aplecat asupra acestei probleme cred că acest dublu este total diferit de suflet şi că îşi extrage substanţa din corp, fiind o emanaţie a acestuia. Pe scurt, că oricât de surprinzător şi misterios ne apare acest fenomen în stadiul actual al cunoştinţelor noastre, ei cred că ci este probabil unul dintre cele mai naturale…

Una din practicile păgâne de care au fost templierii acuzaţi a fost aceea că ei se închinau unui cap, ce a fost interpretat ca fiind a unui diavol. Acel idol cu barbă la care ei se închinau a fost denumit ca Baphomet, un cuvânt care n-avea nicio semnificaţie specială la vremea aceea.

Cercetătorul Manuscriselor de la Marea Moartă, Hugh Schonfield, a folosit un cod ebraic (denumit cifrul Atbash – care înlocuia fiecare primă literă din alfabet cu ultima, cea de a doua, cu penultima etc. -) pentru cuvântul “Baphomet”. Cuvântul rezultat este unul interesat, şi anume “Sophia”, care se ştie că în greceşte înseamnă înţelepciune. Ţinând cont de faptul că acel cap pe care cavalerii templieri îl adorau avea o formă feminină, se poate spune că ei venerau înţelepciunea?

O altă teorie spune că Baphomet era de fapt o denaturare al termenului de “Abufihamat”, care înseamnă “Tatăl înţelegerii” sau “Tatăl înţelepciunii” în sufism. Precum se ştie, sufismul este versiunea mistică a islamismului, şi este posibil ca Ordinul Cavalerilor templieri să fi intrat în contact cu sufismul, atunci când se aflau în zona Ierusalimului, absorbând o parte din practicile sufiste în ritualurile templiste. În limba arabă “tatăl” înseamnă “sursă”, aşa că, până la urmă am putea spune că aceşti Cavaleri templieri nu se închinau altcuiva decât…capului lui Dumnezeu, nu Satanei.