Londra nu este deloc străină de ideea de ceaţă. De cele mai multe ori are doar un efect iritant, deşi poate reprezenta un pericol pentru şoferi atunci când este excesiv de densă. De regulă, ceaţa din Londra nu ucide oamenii cu miile. Dar ceaţa ucigaşă de la Londra, din 1952, a fost diferită de ceaţa obişnuită din oraş.

A început ca o acumulare de vapori reci de apă condensată, absolut tipică pentru Londra. Dar, în decembrie, o masă de aer cald venind dinspre Marea Nordului s-a instalat deasupra oraşului, prinzând sub ea ceaţa, precum şi miliardele de factori poluanţi provenind de la motoarele vehiculelor, de la fabricile pe cărbuni, de la coşurile caselor şi de la uzinele care eliberau în aer diverse chimicale în cadrul procesului de fabricaţie. Acest strat de aer cald a servit drept acoperiş gazos, aproape impenetrabil, deasupra Londrei timp de cinci zile foarte lungi. În această perioadă au murit 4 000 de londonezi – bătrâni şi tineri în egală măsură -, o rată a mortalităţii de aproape opt ori mai mare decât cea normală.

Acest aer plin de noxe a avut un efect letal datorită faptului că a stat pe loc atâta timp. De regulă, aerul Londrei este primenit de vântul care suflă dinspre Marea Nordului şi Canalul Mânecii, care acţionează ca un fel de echipă de curăţenie a naturii. Vântul alungă ceaţa şi există zile când Londra este scăldată de razele soarelui.

Din nefericire, în decembrie 1952, aerul de deasupra Londrei era nemişcat. Nu s-au stârnit niciun fel de vânturi suficient de puternice ca să împrăştie ceaţa îmbibată de poluanţi, astfel că oamenii au fost siliţi să inhaleze acest aer extrem de viciat. Există rapoarte medicale din această săptămână a morţii, din decembrie, care relatează despre oameni ce ajungeau clătinându-se la secţiile de urgenţă ale spitalelor, horcăind şi încercând să respire puţin aer. Unii dintre ei nici măcar nu mai ajungeau până la spital.

Ceaţa era foarte deasă. Aeroporturile au fost închise şi ambulanţele circulau pe străzi cu cinci kilometri pe oră, vizibilitatea fiind aproape zero. Pietonii trebuia să meargă cu mâinile întinse înainte şi să pipăie drumul prin străzile învăluite în ceaţă. Aşa cum era de aşteptat, hoţii de buzunar s-au dovedit foarte activi. Indiferent de specializare, hoţii au ieşit în forţă, încântaţi de acoperirea naturală pe care le-o oferea ceaţa, pentru a fugi nevăzuţi. Când ceaţa pătrundea în clădiri, apăreau probleme de vizibilitate chiar şi în interior. Ceaţa dintr-un cinematograf din Londra era atât de deasă, încât filmul putea fi văzut numai dacă stăteai în primul rând.

La 8 decembrie, vântul a început să sufle din nou la Londra şi a împrăştiat aerul ucigaş, dar era mult prea târziu pentru miile de cetăţeni care se învineţiseră din cauza lipsei de oxigen şi muriseră asfixiaţi, tuşind până la ultima suflare.

„Este aproape la scara unei exterminări în masă”, a exclamat uluit un membru al Parlamentului în timp ce numărul morţilor creştea. Poluarea aerului fusese întotdeauna o problemă la Londra, dar oamenii adoptaseră până atunci o atitudine detaşată, ca şi când ceaţa şi mirosurile, uneori neplăcute, ar fi fost o particularitate a oraşului.

Ceaţa ucigaşă din 1952 a schimbat această mentalitate. La începutul anului 1953, guvernul britanic a iniţiat un studiu foarte amplu cu privire la calitatea aerului din Londra şi a cauzelor nivelului foarte înalt de poluare. Această cercetare avea să dureze ani de zile, pe parcursul cărora s-au identificat cu problemele şi au fost sugerate schimbările necesare.

În 1956, Marea Britanie a adoptat Legea Aerului Curat (cu şapte ani înainte de Legea Aerului Curat din Statele Unite), care a redus drastic poluarea atmosferică. Cu toate acestea, în 1962, o altă ceaţă ucigaşă a lovit Londra, demonstrând că şase ani nu fuseseră de ajuns pentru ca în calitatea aerului să se producă schimbări semnificative. Însă de astă dată, numărul de morţi a fost de numai 136 şi marea majoritate a celor decedaţi erau persoane în vârstă cu probleme respiratorii sau cardiace. Aproape o mie de persoane au necesitat tratament medical, însă daunele generale au fost minore în comparaţie cu cele provocate de ceaţa ucigaşă din 1952.

Alte articole asemanatoare

• Inundaţia cu bere care a ucis 9 oameni
• Explicaţii ştiinţifice pentru dispariţia misterioasă a batalionului Norfolk la Gallipoli
• O idee “genială” pentru preoţii noştri: crâşme lângă biserici
• Marele incendiu din Londra anului 1666, apocalipsa care n-a mai apucat să vină
• Misterul morţii împăratului Napoleon